Blog

Inapoi

Camaradul (2)
Oct
20

În orele care urmara, bombardamentele nu contenira nici o clipa. Parea ca toata puterea de foc a Aliatilor se revarsa asupra Caenului. Din tavanul celulei se scurgea permanent o pânza de praf fin, imposibil de respirat, iar Stewart simtea socurile exploziilor ca fiind din ce în ce mai aproape.
Nu a înteles de ce germanii au dorit sa porneasca contraofensiva, nu se aflau deloc în postura de a lua conducerea în aceasta înfruntare. Bine fortificati, aproape imposibil de învins fara distrugerea completa a orasului, germanii puteau rezista înca multe saptamâni îngreunând înaintarea Aliatilor spre interiorul Frantei si, implicit, al Europei. De aceea nu l-a înteles pe Gerhard când a spus ca s-a dat ordinul de atac. "Macar de s-ar sfârsi mai repede…Cineva va învinge acum, nu mai sunt atacuri izolate, de tatonare. Sper ca vom fi noi învingatorii…".

Lumina pâlpâi repede de câteva ori, apoi se stinse. Cele doua-trei încercari de a o reporni nu facura decât sa-i confirme englezului ce presupusese mai devreme: trupele germane sunt atacate sustinut, probabil ca nu mai au resurse sau timp sa mentina în functiune generatorul de curent. Ramas complet în bezna, Stewart se ghemui în pat, apoi îsi acoperi capul cu patura pentru a reusi sa respire aerul încarcat de praf al celulei.

În aceasta pozitie petrecu ceva vreme, poate câteva ore, atent la toate zgomotele care razbateau de afara, dar atipi epuizat…Nu mâncase si nu bause nimic de aproximativ doua zile, asa socotise, de când Pierre plecase si revenise drept ofiterul german Gerhard, îmbracat curat, plin de autoritate si dispret. Îl pacalise la început, în primele zile, când, lovit la picior, nu se putuse da jos din pat, iar el îi îngrijise rana. Dar, pe masura ce timpul trecuse, iar ce doi se cunoscusera din ce în ce mai bine, Stewart începuse sa aiba unele presimtiri. Pierre era luat din ce în ce mai des si, la fiecare revenire, rana lui arata din ce în ce mai bine. Aici a fost momentul de cumpana: sa aiba sau nu încredere în el ? A preferat sa astepte rezervat si nu s-a înselat. Pierre nu a fost drept cine voia sa para, iar informatiile reale pe care el, Stewart, i le-ar fi putut da, ar fi servit, cu siguranta, în aceasta lupta asupra orasului.

Tresari…i se paru ca auzise pasi pe culoar. Da, o fâsie de lumina clipi sub usa metalica, întâi departata, apoi din ce în ce mai aproape. Pasii tradau o anumita nehotarâre a celui de afara, ca, de altfel, si lumina lanternei. Stewart asculta cu atentie: era aproape sigur ca la el veneau pasii, dar nu reusi sa-si dea seama de intentiile celuilalt. În fapt, nu existau decât doua posibilitati: soldat aliat venit sa-l elibereze, ipoteza destul de putin probabila, însa, fiindca ar fi încercat sa deschida si celelalte usi sau soldat german, de a carui misiune era constient.

Dupa câteva clipe de ezitare, cel de afara rasuci o cheie în broasca si deschise usa. Stewart nu reusi sa priveasca în spatele lanternei care îl fixase, dar putu ghici un pistol atintit asupra sa. Încercase de mai multe ori sentimentele de teama ale celui amenintat cu o arma de foc, dar niciodata nu-si propuse sa spuna sau sa faca ceva eroic în ultima clipa. Si acum, se multumi doar sa se ridice si sa îsi acopere partial ochii, protejându-i de lumina. Oricum, nu ar fi ramas nimic altceva de facut.

Lanterna îl fixa aproape un minut, apoi coborâ încet pe podea. În cadrul usii statea un barbat, ofiter german dupa îmbracaminte. Stewart nu îi vazu fata, dar nu se putu însela: ofiterul era Gerhard ! Cu tot calmul pe care si-l impusese, Stewart simti un fior rece: "Ce ar mai dori sa stie, l-am mintit si, poate ca din aceasta cauza pierde acum lupta. A venit sa se razbune. Ma va ucide în acest beci blestemat !".

Gerhard lasa usa deschisa, înainta câtiva pasi, apoi se opri din nou. Desi se aflau la nu mai mult de un metru distanta, Stewart nu reusea sa-i vada fata si nici daca în mâna dreapta avea sau nu un revolver. Dupa alte câteva secunde, germanul pasi din nou, trecu pe lânga el si se aseza pe marginea patului. Puse lanterna aprinsa alaturi si-l privi pe englez: "Aseaza-te. Vreau sa vorbim."

"Stewart, stiu acum ca informatiile pe care mi le-ai dat au fost false, încercarile noastre de a lovi tintele descrise de tine ne-au costat trupe si tancuri…În plus, aliatii au declansat asaltul final asupra orasului. Nu te acuz de nimic si nu sunt furios: ai procedat asa cum as fi facut-o si eu. Din acest infern de explozii, gloante, schije si sânge, noi nu putem câstiga. Putem rezista înca, dar nu vom câstiga. O veti face voi si ai avut o contributie importanta …". Gerhard îi întinse lanterna si un revolver: "Din acest moment ma consider prizonierul tau. Ma poti împusca chiar acum si scapa în hainele mele, oricum, cladirea nu mai este pazita. Da, poate ca ar fi mai bine, fiindca nu voi vorbi la interogatoriu. Am învatat asta de la tine….Ti-am facut mult rau, însa am avut motivele noastre, asa cum si tu ai avut intentiile tale când ai venit cu avionul. Tot ce am putut face pentru tine a fost sa ma opun sa fii trimis într-un lagar din Polonia, asa cum s-a întâmplat cu toti ceilalti prizonieri. Nu ai mai fi iesit niciodata de acolo. Nu stiu de ce am facut asta, englezule, poate ca am sperat ca-mi vei spune adevarul…".

Asezati umar lânga umar, pe patul saracacios din scânduri, cei doi se privira: englezul nu putea crede ca spusele lui Gerhard sunt adevarate. Începea sa-l recunoasca pe Pierre în felul cum vorbea germanul, dar înca nu avea încredere în acesta. Ridica arma din palma întinsa, îi verifica încarcatorul, apoi lanterna si lumina chipul celuilalt. Gerhard nu mai avea nimic din duritatea si autoritatea de mai devreme, de pe hol, când îsi daduse în vileag adevarata identitate. Obosit, cu hainele rupte si prafuite, germanul venise sa i se predea.

Nestiind cum sa reactioneze, neasteptându-se defel la un astfel de deznodamânt, Stewart îi înapoie lanterna: "Adu-mi niste apa si câteva haine.". Fara nici un cuvânt, Gerhard se ridica si iesi, iar englezul avu o pornire sa-l urmeze: "Nu, sunt sigur ca se va întoarce.". Într-adevar, câteva minute mai târziu, germanul reveni cu câteva merinde, apa si doua mantale.

Îmbracati în hainele militare, cei doi ofiteri parasira celula. Stewart privi înca o data, la lumina galbena a lanternei, locul din care nu-si închipuise ca va iesi vreodata, apoi îl urma pe Gerhard. Departe de a-l obliga sa-l pazeasca, germanul îl calauzi cu atentie afara din cladire, apoi îl urma spre liniile aliate.

A doua zi, pe 10 iulie, Caenul era, cel putin teoretic, în mâinile trupelor generalului Montgomery. Luptele au continuat, totusi, pâna pe 21 iulie când o ofensiva a trei divizii de blindate britanice a dus la eliminarea ultimelor focare de rezistenta germana din Caen si din împrejurimi.

În primii ani dupa razboi, Gerhard a fost eliberat, alaturi de alti ofiteri germani. Desi interogat în prizonierat, nu a vorbit niciodata, poate ca nici nu stia prea multe sau poate ca asa îi promisese englezului. Oricum, multi ani dupa aceea, pâna la decesul sau în 1984, Gerhard si Stewart si-au trimis scrisori si s-au întâlnit de câteva ori la unele conventii militare ale veteranilor. De fiecare data s-au privit în ochi si si-au strâns barbateste mâna. Fiecare scrisoare începea cu acelasi cuvânt: "Camarade".