Blog

Inapoi

Barbarii
Ian
01

Calaretul se opri si ridica mâna dreapta. Ceva se miscase sus, pe coama defileului. Asculta cu atentie, dar nimic nu paru sa-i confirme banuiala. Coborâ încet, cu suspiciune, mâna si înainta câtiva pasi. Legiunea ramase nemiscata în spatele sau iar soldatii privira culmile muntoase. Întoarse calul si se îndrepta catre comandant, Cornelius Fuscus. "Ce este ? De ce ne-am oprit ?" îl întreba acesta. "Nimic, nimic…sa mai trimitem câteva iscoade, drumul este dificil si nu cred ca am ales calea cea mai buna". Cornelius gândi câteva clipe, apoi raspunse: "Poate ca ai dreptate, dar am fost informati ca drumul este liber, fara pericol. În plus, suntem deja la jumatate. Sa înaintam."
Calul fremata cu narile larg deschise, Cornelius prinse cu mâna stânga frâiele, iar cu dreapta verifica sabia la sold. Îsi privi armata, legiunea a V-a imperiala. Avea sub comanda veterani încercati în razboaiele purtate în numele împaratului de-a lungul întregului imperiu. Multi dintre ei erau sub comanda sa înca de la început, din momentul numirii sale ca prefect al Garzii Pretoriene. Acceptase cu onoare titlul, rasplata a devotamentului sau neconditionat.
Acum, însusi împaratul, marele Domitian, l-a trimis cu mandat de pedepsire împotriva barbarilor care îndraznisera sa înfrunte imperiul. Cum cred ei, o ceata de salbatici, ca vor opri înaintarea legiunilor ? De ce regele lor nu se târaste la picioarele împaratului cerându-i îndurare ? Cum îndrazneste acest rege barbar sa nesocoteasca vointa împaratului ? Nu s-a aratat pâna acum, desi a sperat ca-l va întâlni plin de supunere când a trecut marele râu. Îi este frica, da, cu siguranta s-a retras în padurile din munti. Va merge si îi va supune cetatea, poate fara lupta, îi va lua în sclavie femeile si copiii, iar ceata lui de calareti o va spulbera, asa cum vântul ridica praful în marea arena a Colosseumului dupa luptele cu gladiatori. Si, da, va prinde câtiva salbatici sa-i duca în aceasta arena, pentru desfatarea împaratului si a plebei. Iar el va fi aclamat, va râde alaturi de împarat, sustinându-si favorurile. Vor bea nectar si vor privi gladiatorii barbari, poate chiar îi va determina sa se lupte între ei.
Nu stia prea multe despre acesti salbatici, dar auzise ca sunt la fel ca oricare altii, supusi fara greutate de armata romana la hotarele imperiului. Luptase si el, ca simplu legionar, împotriva unora ca ei, în urma cu foarte multi ani. Nu le întelesese limba, ritualurile sau cultura. Nici nu îl interesase acest lucru. Ei, trimisii împaratului au venit, au vazut si au cucerit, le-au impus limba, ritualurile si cultura romana. Simplu, cu sabia. La fel va face si el aici, nu mai este un simplu soldat, ci comandatul lor, prin el le vorbeste împaratul, iar ei îl asculta si i se supun, la fel cum foarte bine ar face si acest rege barbar.
Închise ochii obosit, erau de prea multe zile pe drum, în acest teritoriu putin cunoscut, fara drumuri, împadurit. Stia ca misiunea primita este dificila, dar spera ca trofeele pe care le va aduce la Roma vor fi pe placul împaratului. El însusi selectase veterani din trupele sale si cele mai bune masini de lupta pentru a veni aici. O victorie simpla si rapida, asta îsi dorea împaratul, asta îsi dorea si el. Si trofee, aur, cât mai mult aur. Putinii sclavi adusi la Roma de pe aceste tinuturi spuneau de o comoara fabuloasa, ascunsa în munti, dar nici unul, indiferent de mijloacele folosite pentru a-i face sa vorbeasca, nu a putut indica exact locul în care se afla aceasta. Dar el, Cornelius Fuscus, o va gasi si o va aduce împaratului care îl va rasplati generos.
Zâmbi arogant si privi drumul. Iscoadele sale îl informasera ca aceasta este calea cea mai rapida în care putea ajunge la cetate, doar câteva zile îl desparteau, asadar, de victorie. Faptul ca nici un calaret barbar nu li se aratase pâna acum avu darul sa-i sporeasca încrederea, fugisera, probabil, cu totii, din calea legiunii sale. Ce simpla îi va fi victoria...
Trecatoarea aleasa nu era întocmai pe placul sau, fiindca forta armatei consta tocmai în desfasurari pe spatii largi, acolo unde putea folosi masinile de lupta, iar infanteria forma un zid de scuturi imposibil de strapuns cu sageti sau sulite. De la traversarea râului au mers aproape tot timpul numai prin paduri, un traseu istovitor pentru oamenii sai. De nenumarate ori masinile si carele de lupta au ramase blocate, iar legionarii au facut scut în jurul lor pentru a le proteja în fata unui eventual atac. S-a asteptat permanent la actiuni ofensive izolate din partea barbarilor, la adapostul noptii, asa cum a auzit ca au obiceiul, asa ca a ordonat permanent garzi si iscoade sa strabata calare potecile în cautarea unui drum. N-au întâlnit decât haite de lupi si pustietate.
Lupii...urlau în fiecare noapte, din ce în ce mai aproape, de parca ar fi fost în mijlocul taberei sale. Nimeni nu stia de unde vin si unde se duc. Le visa în mai multe rânduri coltii însângerati si latraturile ragusite. Începuse chiar sa creada ca barbarii se transforma noaptea în lupi pentru a-i iscodi trupele, dar alungase repede acest gând, nu se cuvenea ca el, legionar imperial, sa aiba asemenea gânduri barbare.
Toata ziua înaintasera prin defileul dintre stânci. Stia ca soldatii nu se simteau în siguranta în acest pas strâmt, dar era convins ca nici unul dintre ei nu se temea si nu ar fi sovait sa lupte, indiferent de situatie.
Adâncit în gânduri, vise de marire si tactici de lupta, nu auzi suierul primului val de sageti trase de pe culmi. Una îl lovi în pulpa piciorului, o strapunse si se înfipse în saua calului. Strigatele legionarilor si ale barbarilor îl facura pentru o clipa sa uite de durerea ascutita, rupse lemnul sagetii si-si trase cu greu piciorul din sa. Se prabusi la pamânt, fiind imediat acoperit de scuturile legionarilor din garda personala. Privi, pentru prima oara, dincolo de aceste scuturi, soldatii barbari. Aveau fetele acoperite de barba, îmbracati cu piei de animale si fara armuri, cu privire apriga si taioasa. Au coborât rapid culmile defileului pe funii înodate si au atacat fara teama zidul de scuturi din jurul sau. Strigatele lor, de neînteles, ragusite ca si latratul lupilor pe care îi întruchipau noaptea, nu aveau nimic omenesc. Luptau feroce, cu sabii curbate si securi grele, din metal masiv, stiau ca în acest loc strâmt sofisticatele mecanisme ale masinilor de lupta romane erau inutile. Un fior de furie îl cuprinse, cum a ajuns el aici, în acest teritoriu al lupilor si al mortii, în acest defileu barbar ?
Întelese ca fara exemplu personal, armata sa va da înapoi. Trase sabia, ridica un scut si îsi încuraja soldatii. În fata asaltului, nici unul dintre veterani nu a sovait. Au luptat scut lânga scut, spate în spate, nu au dat înapoi nici o palma de teren, însa barbarii aveau avantajul înaltimii, padurea, defileul, totul parea ca este alaturi de ei. Lânga el, cazuse strapuns de sageata soldatul care purta stindardul imperial cu vulturul aurit al legiunii, iar în locul acestuia aparu capul de lup cu gura deschisa. Lovit de mai multe ori de sageti, sângerând, aparat din ce în ce de mai putini soldati, Cornelius cazu în genunchi, privirea i se încetosa, stia ca totul era pierdut...
File de istorie: Înca din primul an de domnie, în anul 87 e.n., regele dac Decebal se opune imperiului roman în plina expansiune. Împaratul Domitian, pentru a-l supune, trimite o armata comandata de prefectul Garzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, sa traverseze Dunarea si sa-i atace cetatea. Într-un defileu, la Turnu Rosu, Decebal surprinde într-o capcana fortele romane. Comandantul roman cade în lupta iar Decebal duce în Muntii Orastiei prada de razboi: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a.
Mai târziu, între anii 103-105 e.n., din ordinul împaratului Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalta, un pod durabil peste Dunare, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105 e.n., initiind ultimul razboi daco-roman. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrâns continuu la defensiva, Decebal se retrage în citadela din Muntii Orastiei. Dupa cucerirea puternicelor cetati, care pazeau accesul spre capitala, Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita si Tilisca, legiunile romane încep asediul Sarmizegetusei.
În ciuda rezistentei dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. Decebal, împreuna cu câteva capetenii, reuseste sa o paraseasca, încercând sa continue rezistenta împotriva romanilor în interiorul tarii. Este urmarit de cavaleria romana si, în urma unei tradari, pentru a nu cadea viu în mâinile dusmanului, îsi ia singur viata.
O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul si Oltenia) a fost transformata în vara anului 106 e.n. în provincie romana. Muntenia si Sudul Moldovei au fost încorporate în provincia Moesia Inferior. Dupa înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma o mare si costisitoare festivitate, care a durat 123 de zile. Zeci de mii de daci au fost dusi în sclavie la Roma, alte zeci de mii au fugit din Dacia pentru a evita sclavia. Detaliile conflictelor grele si sângeroase dintre cele doua armate au fost relatate de istoricul roman Dio Cassius, însa cele mai bune dovezi sunt basoleriefurile de pe Columna lui Traian construita în Roma de Apolodor din Damasc în anul 113 e.n., precum si monumentul triumfal de la Adamclisi, din Dobrogea.
Cu ajutorul foarte bogatului tezaur al regatului dac (165 tone de aur, 331 tone de argint) si cu aurul extras din minele de aur de la Rosia Montana, Imperiul Roman se va redresa financiar. În perioada de dezvoltare dupa cucerire, Dacia va oferi Romei mai multe legiuni alcatuite exclusiv din daci pentru a lupta pe tot cuprinsul imperiului.