Blog

Inapoi

August
Aug
12

Picătura de sudoare i se prelinse pe tâmplă, coborî pe obraz, pe bărbie, apoi pe gât. Iancu o şterse cu mâneca şi se trase mai la umbră. Deşi copacul ar fi oferit adăpost pentru amândoi, Dumitru rămase în plin soare privind spre culmea dealului. După privirea încruntată, Iancu înţelese că îl preocupă ceva. Alungă în lehamite o muscă, se sprijini într-un cot şi spuse: ”Lasă Dumitre, vino şi te odihneşte puţin, e prea cald. Nu vin ei acum...poate mai târziu, au tot timpul, doar noi trebuie să îi aşteptăm.”
Dumitru se întoarse, îl privi şi-i ceru bidonul cu apă. Bău cu sete, cu capul dat pe spate, iar două firicele de apă i se prelinseră la colţurile gurii: ”S-a încălzit apa Iancule, cobor la râu să iau apă rece. Uită-te tu după ei cât lipsesc eu”. Iancu încuviinţă din cap, dar imediat ce Dumitru dispăru între ierburile înalte, se întinse mai bine la umbră şi-şi acoperi ochii cu braţul drept. Rupse un pai, îl prinse cu buzele şi începu să îl strivească între dinţi...ce bună ar fi fost o ţigară…dar de unde aici ? Şi căldura asta…nu se mai ostoieşte soarele. Nici nu îşi mai amintea de când nu a mai fost aşa cald, de trei-patru ani, sau poate mai mult. Cine mai ştie ?
Închise o clipă ochii şi se gândi acasă, şi-o imagină pe mamă-sa punând masa şi chemându-i pe toţi în jurul mămăligii cu brânză. Iar el, în capul mesei, doar era cel mai mare dintre fraţi, punând câte o picătură de vin rece celorlalţi. Mai drag îi era de Tudor, cel mai mic, care abia ajungea la masă, iar el, ca frate mai mare, deseori mânca cu el în braţe, amândoi din aceeaşi strachină. Apoi alergau prin gradină, el cu Tudor în spate...Totul i se păru atât de real încât aproape că simţi gustul vinului în gură. Înghiţi în sec, întredeschise ochii şi privi spre Dumitru, în picioare în faţa sa: ”Iancule, dormi ? Te las singur câteva minute şi te găsesc sforăind ? Dacă ei ar fi ajuns deja aici ?”. “M-am visat acasă Dumitre, eram cu mama la masă şi cu Tudor cel mic. Şi beam vin rece Dumitre...rece, cum ştii că îl am eu în pivniţă”. “Lasă Iancule, că îl bem pe tot când vom ajunge acasă. Nu mai e mult…”.
Iancu deschise gura să-i răspundă când prima explozie apăru pe deal. “Gata Dumitre, i-ai aşteptat destul, iată-i că au venit. Te întrebai unde sunt, uite-i, sunt destui pentru amândoi. Încarcă tunul Dumitre !”.
Undeva, în dreapta lor, bateria lui Matei şi Petru trăsese deja prima salvă. Iancu ochi cu grijă şi trase. “Încarcă Dumitre, mai repede…aşa, fă-mi loc…”. Trase cu sete al doilea proiectil, iar tubul sări fierbinte din încărcător. În uniformele lor negre, cu căştile mari, lăsate pe frunte, urmaţi de tancuri, nemţii coborau în fugă dealul. “Dacă ajung la pod nu îi mai putem opri. Încarcă repede Dumitre, tancul ala s-a oprit, va trage, ne-au văzut…”. Norul de fum apărut la gura ţevii acestuia şi explozia apropiată, urmată de o ploaie de pietre şi pământ îi confirmară spusele. “I-a lovit pe ai noştri Iancule, mă duc la Petru”. “Stai Dumitre, încarcă tunul să pot trage, ajută-mă…Nu te mai duce, tunul lor a tăcut, suntem numai noi doi, trebuie să-i oprim la pod ”. Dumitru îl privi cu ură şi-i şuieră printre dinţi: “Nu-mi las fratele fără ajutor Iancule, dacă va fi cazul îl voi căra în spate până la Iaşi…Mă auzi, nu-l las, numai pe el îl mai am.”
Iancu aproape că nu-l auzi, trase din nou, scoase tubul, aduse un proiectil, îl aşeză în încărcător şi închise trapa. Metalul fierbinte îi fripse pielea până la carne, ochi şi trase. “Ai lovit un tanc Iancule…îi putem opri aici, acum…”. La câţiva paşi în dreapta sa, Dumitru îl sprijini pe Petru de copac şi veni să-l ajute. “Câte proiectile mai avem Dumitre ? Încerc să lovesc podul să nu poată trece cu tancurile”. “Vreo şase sau şapte Iancule…Petru e rănit, ne-ar fi putut ajuta. Matei e mort…săracul”. Iancu îşi îndreptă spatele, se întoarse şi-i spuse: “Plecaţi Dumitre… Ia-l pe Petru şi plecaţi. Puteţi scăpa cu viaţă”. “Hai să plecăm împreună Iancule, vino cu noi, fară tine nu mergem nicăieri. Ne cunoaştem din copilărie Iancule, nu te las singur aici”. Iancu îl apucă pe Dumitru de gulerul cămăşii, îl privi fix în ochi şi scrâşni: “Pleacă Dumitre, pleacă, altfel murim toţi trei aici. Voi veni şi eu în urma voastră. Cât mai am cu ce trage nu-mi părăsesc tunul Dumitre. Nici bunicul nu a facut-o la Oituz, n-o voi face nici eu aici. Te aşteaptă muierea acasă Dumitre, ia-l pe Petru şi du-te !”. “Bunicul tău a murit la Oituz Iancule. Nu trebuie să mori şi tu aici. Te rog Iancule, să ne retragem împreună.”. Iancu îl împinse cu putere, Dumitru se dezechilibră şi făcu câtiva paşi înapoi. “Pleacă odată Dumitre, scăpaţi măcar voi, eu nu-mi părăsesc tunul…”.
Rămas fără glas, Dumitru se aplecă, îşi ridică fratele, îl privi încă o dată pe Iancu încruntat, aplecat asupra tunului şi se îndepărtă.
Aproape un an mai târziu, în mai 1945, după încheierea războiului, doi soldaţi lăsaţi la vatră se opriră în faţa unei case. Primul care i-a zărit a fost Tudor, desculţ, doar cu cămaşă lungă pe el, probabil a fratelui cel mare, le-a alergat în întâmpinare. În pragul casei, mama, în negru, îi privi cu ochii în lacrimi pe cei doi: “Ştiu că băiatul meu e mort. Am aflat. Spuneţi-mi numai unde şi când a căzut...”. Dumitru desfăcu încet cureluşa căştii, îşi descoperi capul, lăsă bărbia în piept şi îi răspunse abia şoptit: “La Bicaz, anul trecut, în ultima zi de august. Datorită lui am scăpat noi”. Degetele femeii se încleştară pe pragul uşii. Prea mic să înţeleagă drama oamenilor mari, Tudor îl luase de mână pe Petru: “Nene, mă iei şi pe mine în spate cum mă lua Iancu ?”….