Blog

Inapoi

Cavalerul păşi apăsat pe lespezile reci de marmură. Nu şovăi nici o secundă, ştia că fiecare mişcare a sa este urmărită de războinicii regelui. Privi în stânga, apoi în dreapta ... razboinicii regelui ... câţiva soldaţi bătrâni, pe care luptele şi anii de foamete i-au copleşit şi le-au brăzdat cicatrici adânci pe trupuri şi în suflete. Unii dintre ei încă ţineau cu putere sabia şi scutul, dar puţini, prea puţini...
În faţa sa, regele, îi făcu semn să se apropie: "Vino, străine, zeii ţi-au purtat paşii pe pământurile noastre. Fii binevenit ! Aceasta este curtea mea, acesta este templul în care preoţii noştri au adus jertfe zeilor pentru tihna poporului meu. Iar aceştia sunt ultimii mei războinici. Unii dintre ei m-au purtat în braţe de mic şi m-au învăţat să trag cu arcul, să lovesc aprig cu sabia. Mai târziu, în anii de glorie, i-am purtat în razboaie, am cucerit tărâmuri străine şi am impus robia, am adunat aur şi nestemate, am clădit un regat puternic şi temut. Toţi mă priveau cu respect pentru puterea mea, pentru că am avut credinţă, stâlpul de neclintit al poporului nostru. Iar zeii au fost generoşi şi ne-au răsplătit. Cândva am avut totul, dar nu am ştiut să ne oprim. În drumul nostru spre glorie am atacat şi nimicit un oraş, Thera, erau oameni săraci, n-au avut din ce să-şi răscumpere robia. Orbit de glorie şi putere am râs pe treptele templului lor când le-am citit oracolul. Credeam că profeţiile acelea sunt doar superstiţii, şi chiar dacă ar fi avut un sâmbure de adevăr, aşa cum credeau strămoşii lor, evenimentele pe care le preziceau nu aveau să se întâmple în vremurile noastre. Am fost un nebun, străine, am greşit şi zeii şi-au întors faţa de la noi. Din acea clipă, ei nu şi-au mai dezvăluit divinul poporului nostru şi nici nu m-au mai binecuvântat cu sprijinul lor, iar acum sunt convins de un singur lucru – profeţiile au prins viaţă. Mai întâi am pierdut lupte şi teritorii, apoi am fost loviţi de foamete şi boli, apoi nu au mai rodit pomii şi grânele nu au mai umplut hambarele ca altadată. Apoi a venit el, dragonul, ne-a pustiit satele şi câmpurile, mi-a spulberat armatele de parcă ar fi fost un mănunchi de paie în faţa văpăii focului. El este blestemul nostru. Mă căiesc, străine, am greşit în tinereţe, în plină putere, iar acum poporul meu suferă. Vreau să îndrept totul, să am din nou sprijinul zeilor. Citeşte oracolul acela, străine. Iată-l !".
Cavalerul se apropie şi ridică din mâna tremurândă a regelui plăcuţele de piatră gravate: "Va veni o vreme când zeii nu vor mai putea proteja oraşul Thera de întuneric şi distrugere. Vor veni călare şi, în aroganţa lor fără margini îşi vor închipui că vor câştiga. Şi o vor face, iar zeii nu vor putea salva oraşul. Dar va veni şi o vreme în care soarele va împrăştia umbra lor, un dragon le va distruge templele şi le va nărui credinţa. Atunci, cei slabi vor căpăta putere asupra celor puternici, poeţii vor abandona penele şi îşi vor ascuţi săbiile, timpuri întunecate se vor abate asupra regatului lor. Şi doar cel mai puternic dintre cavaleri va reuşi să-i salveze din ghearele dragonului."
Regele îl privi în ochi, iar cavalerul îşi putu doar imagina tăria şi forţa acestui om în vremurile sale de glorie. Acum...în faţa sa, aşezat într-un jilţ vechi, era privit de un bătrân, care îşi întindea mâinile spre el plin de speranţă: "Eşti tu acel cavaler, străine ? Vei putea alunga dragonul şi readuce pacea pe tărâmurile noastre ? Mulţi au plecat să îl înfrunte, dar nici unul nu s-a mai întors. El este blestemul nostru."
Cavalerul încuviinţă: "Da, mărite rege, eu sunt acela, am auzit de profeţiile oracolului, am auzit de năpasta abătută asupra poporului vostru. Vin din Thera, mărite rege, cândva, când eram copil, constrâns de sabie, tatăl meu ţi-a ridicat ode de laudă. L-ai răsplătit şi l-ai eliberat din robie, iar familia noastră a revenit în oraşul pustiit de armatele tale. Împreună cu cei rămaşi am ridicat din nou oraşul, acum este al nostru, şi nu al tău, mărite rege ! Am învăţat meşteşugul scrisului de la tatăl meu, dar ştiu a mânui şi suliţa, ca nimeni altul dintre ai mei. V-am fi putut nimici într-o clipită şi lua înapoi plăcuţele oracolului scrise de strămoşii mei. Dar nu, sunt aici să vă ajut, sângele îmi pulsează năvalnic în trup, am venit să împlinesc profeţiile...".
Regele îşi privi îndelung fostul supus: sprijinit în suliţă, tânăr şi puternic, cu trupul acoperit de zale argintii şi protejat de scut, cavalerul, fostul copil de altădată, îi aminti de tinereţile sale. "Du-te cavalere şi închide blestemul oracolului, eliberează-mi poporul aşa cum eu ţi-am eliberat tatăl. Ai binecuvântarea mea."
Cavalerul ieşi, urmărit cu privirea de rege: "Nu se va mai întoarce, păcat de tinereţile sale", spuse cineva dintre soldaţi. "Ba da, el este alesul, va birui dragonul…" murmură regele.
Au trecut aşa câteva zile, în fiecare dimineaţă regele îşi întreba curtenii dacă i-au adus veşti. "Nimic, mărite rege, nimic, poate mâine". Bolnav şi slăbit, regele spera că profeţia se va adeveri, chiar dacă unii dintre războinicii săi au tot încercat să-i abată gândurile.
Şi acea zi a venit. Cavalerul intră în templu şi depuse la picioarele regelui ghearele dragonului. "Iată, mărite rege, am împlinit profeţia, oracolul nostru a aruncat acest blestem asupra poporului tău, iar eu l-am ridicat. De azi înainte regatul tău va renaşte şi va fi tot mai puternic, ca odinioară."
Cu lacrimi în ochi, regele coborâ de pe tron, îi întinse mâna şi îl îmbrăţisă: "Cavalere, da, regatul meu va renaşte, dar asta numai dacă vei şti să îl conduci cu înţelepciune şi să nu repeţi greşelile mele. Iată, această coroană a înaintaşilor mei, este acum a ta, fruntea îţi este demnă să o poarte, iar popoarele noastre îşi vor găsi din nou liniştea. A...şi trimite după tatăl tau, aş vrea să-l revăd. Tu, cavalere, ai readus speranţa în inimile noastre..."
Vocea femeii coborâ tot mai jos odată cu aceste ultime rânduri. Îşi privi baiatul, întins pe patul de spital, conectat la aparate. Cu ochii închişi, acesta părea că doarme. Îi citise o poveste, trebuia să prindă câteva ore de somn înaintea operaţiei.
Băiatul clipi de câteva ori, deschise ochii şi o privi: "Frumoasă poveste, mamă, păcat că s-a terminat. Oare a condus cavalerul acel regat cu înţelepciune ? Nu-i aşa, mamă ?". "Da, dragul meu, da, a condus şi a trăit mulţi, mulţi ani şi a avut urmaşi, care i-au dus faima mai departe. A avut băieţi frumoşi, aşa ca tine, Andrei...". Ar fi vrut să zică "şi sănătoşi", dar un nod i se ridicase în gât, iar o lacrimă i se prelinse pe obraz.
"Mamă, doctorul a zis că mă operează azi. Nu mi-e frică, poate că mai târziu nu o să mă mai doară, nu-i aşa, mamă ? De ce doare acum ? Nu plânge, mamă, nu plânge, uite, nu mă mai doare..". Cu ochii umezi, femeia se ridică, întoarse capul pentru a nu i se vedea lacrimile. Din cadrul uşii, doctorul îi făcu semn să se apropie: "Doamnă, nu vreau să vă mint: băiatul dumneavoastră este foarte bolnav, însă are şanse să se recupereze complet în urma operaţiei. Echipa de chirurgi a sosit chiar acum". "Pentru ce să mă pregătesc domnule doctor ?". "Pentru tot ce este mai bun, vom reuşi să învingem boala. Tot ce ne trebuie este credinţă şi o nouă speranţă.".
Mama reveni la patul băiatului. Acesta adormise de câteva minute, visând, probabil, la cavalerul din poveste, la zalele sale argintii şi la încrederea cu care acesta şi-a împlinit destinul.