Blog

Inapoi

Întinse mâna după ceaşca de cafea, o ridică cu atenţie, suflă uşor fuioarele de abur, sorbi o înghiţitură, apoi încă una, dar o picătură se desprinse şi căzu pe cartea deschisă. Femeia zâmbi amar, aşeză repede ceaşca înapoi pe farfurie şi şterse cu mâna picătura de cafea de pe pagină. Privi îndelung urma rotundă a picăturii, uşor gălbuie şi dâra lăsată de mână, se vor usca în curând şi poate că nu se vor mai observa. Era una dintre cărţile ei din tinereţe, o primise de la mama sa cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Întoarse pagina şi o mişcă încet stânga-dreapta pentru a grăbi uscarea.
Era obosită, citise prea mult în acea după-amiază, dar cartea o atrăgea în mod deosebit, simţea încă, în mod inexplicabil, atingerea mâinilor mamei pe coperţi. Găsise cartea în urmă cu câteva zile în bibliotecă, s-a bucurat enorm, o credea pierdută într-una dintre multele vâltori în care o prinsese viaţa. A mângâiat cartea îndelung, i-a atins coperţile, paginile îngălbenite de vreme, i-a simţit mirosul dulceag al hârtiei de odinioară, a retrăit pentru câteva clipe momentul unic în care mama i-o făcuse cadou. A fost prima ei carte, cumpărată de mamă pentru ea, doar pentru ea. Sărise atunci de gâtul mamei şi o sărutase pe ambii obraji, a strâns cartea la piept, era doar o copilă care primise un dar, de nepreţuit.
A citit cartea în repetate rânduri, de fiecare dată cu aceeaşi curiozitate, chiar dacă îi ştia aproape pe dinafară conţinutul. S-a bucurat de fiecare rând, de fiecare pagină, de fiecare capitol. Mai târziu, cartea dispăruse, a căutat-o deseori, dar fără să o găsească, se mâhnise, era una dintre puţinele amintiri rămase de la mamă şi unul dintre puţinele cadouri pe care le primise în copilărie. A încercat să suplinească lipsa cărţii cumpărând alta, dintr-o ediţie nouă. Frumos legată, cu coperţi lucioase, colorate şi strălucitoare, cartea a stat străină şi rece pe noptiera sa aşteptând să fie citită. Nu-şi aminteşte să o fi deschis vreodată, dar i-a găsit loc în bibliotecă pentru că o cumpărase cu drag, din primul ei salariu de profesoară.
Reveni la pagina stropită, cafeaua se uscase şi aproape că urma se ştersese printre rândurile scrise mărunt. Cândva citise aceste pagini la lumina palidă a lămpii cu gaz, apoi în livada casei de la ţară, apoi în salonul rece al căminului de fete, iar acum, din nou, cu ochelari, iar scrisul este aşa de mic...
Privi ceasul, se făcuse deja târziu, lumina scăzuse treptat în intensitate, apăsă butonul veiozei electrice şi paginile se luminară din nou, ca atunci, demult, în livadă. Răsfoi câteva pagini înainte, capitolul era pe terminate, se va opri din citit la finalul acestuia. Între două pagini i se păru că a observat ceva, dar nu dădu prea multă atenţie faptului, fiind concentrată asupra textului. Privirea îi sări peste rânduri, iar curiozitatea o împinse să revină între cele două pagini şi la conţinutul lor neaşteptat şi misterios. Subţire, aproape de neobservat, uscat de trecerea timpului, dar încă plin de culoare, trandafirul a fost ridicat de femeie şi privit cu atenţie.
Încercă să-şi amintească momentul în care l-a pus acolo spre păstrare şi amintire. Să fie din livadă, sau din coroniţa de premiantă ? Fruntea i se încreţi uşor, iar mintea alergă în trecut pentru a se întâlni cu momentul în care palmele ei mângâiaseră floarea şi o lăsaseră să se odihnească între paginile cărţii. Mircea ! Da, trandafirul i-l oferise cândva Mircea... Privirea i se umezi, lăsă cartea încet pe genunchi şi se cufundă în amintiri.
Revăzu cu ochii minţii căminul de fete, pe Mircea sărind gardul uneori seara şi venind la fereastra ei, pe colegele de cameră invidioase că prietenul ei va fi ofiţer, mustrările profesoarelor, dar şi clipele minunate petrecute alături de el pe malul lacului, gâştele cărora le aruncau bucăţele de pâine ascunsă în buzunare de la cantina şcolii, plimbările în oraş, sucul de fructe sau mustul rece servit la vreo terasă în prag de toamnă, alarmele antiaeriene care îi făceau să fugă ţinându-se de mână spre un adăpost, modul în care Mircea o ţinea în braţe în întuneric, protejând-o de praful căzut din tavan...
Inima femeii se strânse la aceste amintiri, întoarse capul ca pentru a uita, dar sufletul ei depănă mai departe momentul în care l-a condus pe Mircea la tren, era duminică, el râdea, se simţea bine în hainele militare, poate puţin prea mari, dar ea, îmbrăcată în uniforma de liceu, se simţea tristă şi...singură. S-au sărutat îndelung în gară, el i-a mângâiat părul castaniu şi i-a promis că războiul se va sfârşi curând, că va veni acasă şi se vor căsători. A plâns mult când el a urcat în trenul plin de flori la ferestre, locomotiva a şuierat ascuţit şi, încet-încet, a început să lase peronul în urmă. Nu-l mai vedea pe Mircea când, deodată, el a apărut la o fereastră, a strigat-o şi i-a aruncat un boboc de trandafir. I-a strigat să îl păstreze pentru a-l purta în păr la nunta lor.
Trenul s-a îndepărtat într-un nor de fum şi abur, fata de atunci a păstrat trandafirul, dar Mircea nu s-a mai întors. Frontul de vest l-a răpit fără urmă, ea l-a aşteptat în zadar mulţi ani după război, a sperat că a fost luat prizonier şi că, totuşi, va reveni.
Acum, câteva decenii mai târziu, bătrâna ridică trandafirul ca pentru a şi-l prinde în părul alb, dar se opri, deschise cartea şi îl aşeză înapoi între paginile acesteia. Floarea o răscolise, îi trezise sentimente demult ascunse în inimă. Aşeză cartea pe noptieră, stinse lumina şi se gândi departe. Pentru o clipă şi-a dorit ca florile să nu aibă amintiri...