Blog

Inapoi

De fire, eu sunt așa…mai gospodar, adică îmi place să am în atelier (!) câteva scule și mașini electrice de utilitate certă la casa omului: un ciocan, un flex, o mașină de găurit, un clește de sârmă, un ferăstrău pendular etc. Au fost situații în care am avut nevoie de una dintre aceste scule și, decât să le împrumut de la alții, am preferat să mi le cumpăr, tocmai pentru a le avea și în cazul unei viitoare utilizări.
Într-una din zilele trecute, vine la mine un vecin, de la 5-6 case mai încolo pe stradă. Zice: “Ionuțe, știu că ai un flex, te-am văzut cu el lucrând, nu nega, dă-mi-l, te rog, 10 minute să tai două șuruburi la poartă, sunt mai lungi decât trebuie, ți-l aduc imediat..”. Sigur, cum nu, mă gândesc, suntem vecini, am copilărit împreună, îmi este ca un frate, trebuie să îl servesc, prietenul la nevoie se cunoaște. Scot flexul din cutie, îi montez un disc din cele bune, îl șterg protector, cu mâna, de un praf imaginar și i-l întind peste gard.
Mă iau cu treaba și uit în seara aceea de flex, trece și a doua zi și a treia, în fine, e duminică, îl sun pe vecin, zic să nu îl deranjez acasă. Nu răspunde, iar eu întrerup rușinat apelul: oamenii se odihnesc la sfîrșit de săptămână, nu au în grijă flexul … meu. A doua zi, ne întâlnim seara la pâine, îl întreb dacă a terminat cumva de tăiat șuruburile și dacă mai are nevoie de aparat. Zice că mi-l aduce în câteva minute, ne despărțim, iar eu mă grăbesc spre casă ca nu cumva să vină și să nu mă găsească, aș părea neserios și nu îmi stă în caracter.
Îl aștept toată seara, nu apare și nici a doua zi nu îl găsesc. Trec pe la el pe acasă, încercând, dacă e posibil, să recuperez mașinăria de care chiar aveam nevoie. Ne salutăm cordial, el la balcon, la etaj, în pijamale, eu la poartă, abia auzindu-ne de lătratul celui mai gălăgios și stupid câine pe care mi-a fost dat să îl văd. Înțeleg printre picături că flexul nu mai este la el, ci la un văr de-al lui, pe care îl cunosc și eu oarecum și de la care trebuie să mă duc să îl iau. El nu poate merge, are musafiri, cum de nu am înțeles că îl deranjez ? Închide ușa la balcon înainte de a-i ura o seară bună și distracție plăcută, apoi încerc să îmi amintesc unde stă văr-su, știu strada, poate și casa, nu mai fusesem pe acolo de vreo 25 de ani, de când eram copii.
Ajung, sun la mai multe porți până nimeresc casa vărului vecinului meu. Aflu de la el, nu fără oarecare stupefacție, că flexul nu mai este nici la el, ci la un cumnat de-al unui frate de-al unui unchi de-al său, care a avut și el nevoie să taie câteva sârme la un gard undeva. Primesc promisiunea că mâine la prima oră mi se va returna flexul.
Plec spre casă neîncrezător în spusele vărului, dar, iată, vorba este vorbă, exact cum îmi place: a doua zi, o Dacie papuc oprește în capătul străzii, coboară doi băieți care încep să mă strige pe la toate porțile. Ies, mă identific cu persoana strigată și primesc peste gard o pungă în care se află (zdrobit) flexul împrumutat. Nu îmi vine să cred: așa arată un flex în interior ?? Încerc să îl repar cumva, dar îmi este imposibil, cineva (sau ceva) a exercitat o forță de strivire așa de mare asupra motorului electric, încât cu greu îl poți distinge de carcasă.
Hotărât să aflu măcar ce s-a întâmplat, mă duc la vecin. Sunt primit cu oarecare răceală, îi arăt ce am primit înapoi, ridică din umeri, îmi spune că asta e, nu-i vina lui și că “Hai măi Ionuțe, stai tu într-un flex acuma ? Îți iei mâine altul, ce mare pagubă ?”.
Sincer, are dreptate: decât să umblu pe la porțile tuturor neisprăviților, mai bine mă duceam de la bun început și îmi luam un flex nou. Pe care, însă, să nu îl mai împrumut nimănui…