Blog
20
Kate tresări. Aţipise probabil de câteva minute, lampa încă era aprinsă pe măsuţa de lângă pat. Întinse uşor mâna spre ea şi coborî flacăra, apoi închise ochii şi rămase aşa câteva clipe. O stare de moleşeală dulce o cuprinse, dar clipi repede de câteva ori şi privi în jurul său în interiorul cortului. Zări pe spătarul scaunului uniforma bărbatului, zâmbi şi îşi aminti cât îşi dorea Manfred ca hainele să-i fie aranjate până la cel mai mic detaliu. Uniforma, croită special, la comandă, îl prindea perfect, dar îl făcea să pară mai dur, mai matur, autoritar. Privindu-l alături de ea, în pat, cu părul blond, răvăşit de pernă, cu trăsăturile sale fine şi blânzi, aproape că nu şi-l putu imagina suindu-se în avion în fruntea escadrilei de vânătoare.
Se cunoşteau de ceva timp, prima oară s-au întâlnit pe treptele spitalului unde ea lucrase o perioadă ca asistentă. Fruntea femeii se încruntă uşor, nu, prima oară s-au văzut când ambulanţa ei fusese chemată să ridice un ofiţer englez dintre resturile fumegânde ale unui avion doborât. Manfred îl scosese deja din carlingă şi-i legase cu o eşarfă piciorul rănit pentru a opri sângerarea. Îi aştepta, la vederea medicilor se îndepărtă de pilot şi se sprijini de avion. Privirea sa rece îi dădu fiori, iar femeia abia îl privise în ochi. Deşi nu îl mai văzuse până atunci, putea spune că îl cunoaşte, toţi vorbeau despre el ca despre cel mai bun pilot al aviaţiei germane şi unul dintre favoriţii Fuhrer-ului. S-au întâlnit apoi pe treptele spitalului unde fusese dus pilotul englez, Manfred îşi vizitase câţiva camarazi, apoi trecuse să-l vadă pentru a-i evalua starea de sănatate. Kate nu ştia atunci, dar cei doi piloţi se cunoşteau de câţiva ani, existau chiar unele zvonuri că ar fi fost colegi de studii înainte de război.
Au urmat multe alte întâlniri, cel mai adesea în grabă, între două bombardamente sau între două paturi de spital, iar Kate se simţi tot mai atrasă de Manfred. Îl cunoscu mai bine şi îi înţelese răceala cu care acesta îi privise cândva. Nu era o atitudine ostilă, îi părea doar rău că a fost aproape de a-şi încălca propria regulă: nu piloţii inamici trebuiau ucişi, ci numai avioanele lor doborâte. Dar pilotul englez îşi revenise, fiind mai apoi eliberat printr-un schimb de prizonieri. Îşi aminti numelelui: Roy Brown, Manfred îi vorbea adesea despre el, exprimându-şi regretul de a fi în armate adverse. Soarta a făcut ca până acum avioanele celor doi să nu se mai întâlnească, Kate ştia că nici unul nu ar fi şovăit să tragă pentru a-l doborî pe celălalt.
Femeia privi ceasul, se făcuse târziu, stinse lampa şi se lipi de trupul cald al bărbatului. Îşi aminti cum au zburat într-o duminică, Manfred o ridicase cu grijă pe locul din spate al carlingei, o prinsese în centură şi îi aranjase casca şi ochelarii. Iar ea nu schiţase nici un gest, zâmbind şi aşteptând cuminte încheierea cureluşelor sub bărbie şi pornirea motorului. Zborul nu a fost lung, iar la întoarcere cineva le făcuse o fotografie, aflată acum lângă lampă, pe măsuţă. Îşi aminti apoi, cum, într-o noapte, Manfred îşi vopsise avionul în roşu, spre mirarea camarazilor săi. Mirare sau indignare fiindcă avionul devenea prea vizibil în luptă, însă cu timpul fiecare şi-a ales câte o culoare puternică pentru avion. Din acel moment, Manfred a devenit Baronul Roşu, iar escadrila condusă de el elita aviaţiei germane. Avioanele lor nu mai surprindeau inamicul, ci îl provocau şi-l făceau să se teamă. Cu toate acestea, inima femeii se strânse, pentru fiecare avion german, aliaţii aveau alte zece pregătite de zbor.
Dimineaţă, când se trezi, Kate auzi zgomotul asurzitor al motoarelor. Alergă pe pistă, zări avionul roşu şi-l strigă pe Manfred, îşi uitase eşarfa pe scaun. Bărbatul nu o auzi, ci îi făcu semn că vor vorbi mai târziu, la întoarcere.
Două săptămâni mai târziu, o maşină opri aproape de liziera unei păduri. Kate coborî la braţul căpitanului Brown. Femeia îl privi întrebătoare, dar acesta tăcu şi întinse mâna spre pădure.
“Voiam să te vizitez mult mai devreme, dar n-a fost uşor să pătrund în teritoriul aliat. Apoi, prietenul nostru m-a ajutat. M-a întrebat de ce vreau să vin aici. I-am răspuns pentru că te iubesc. Ţi-am zis-o vreodată ţie ?”
În faţa sa, pe elicea de avion înfiptă în pământ, alături de cruce, femeia citi printre lacrimi: ”Manfred von Richthofen, prieten şi inamic”, apoi se aplecă şi legă de cruce eşarfa albă.
Baronul Roşu, cel mai bun pilot din Primul Război Mondial, a fost doborat pe 21 aprilie 1918 la vârsta de 25 de ani şi înmormântat cu onoruri militare de către forţele aliate. De Kate Otersdorf nu s-a mai ştiut nimic după război. Căpitanul Roy Brown se presupune că este unul dintre cei care l-au doborât pe Richthofen. Germania avea să căpituleze în noiembrie1918.